Nu e a mea, dar merita citita. Poetul este Cosmin Gabriel Iacob. Nu şi-a câştigat încă notorietatea dar promite. Am făcut mai multe pacte împreună dar cel mai important dintre ele s-a soldat cu postarea creaţiei sale poetice de un lirism transcedental pe acest blog de mare inspiratie şi valoare stilistica. Am zis.

Aşadar, iată poezia lui Cosmin, my best mental fuck-buddy.

Here it goes:

Nimic nu se compara cu vibratia unei membrane de hartie,
O caldura degajata intr-o camera alertata de intuneric
Si cochilia de lumina suplu manipulata de un tub catodic.
Sunet de chitara sau sunet de sintetic,
Mijlocul nu conteaza,
Doar cauza scufunda zarea
Purtata de ambitii prostesti
Ce se taie precum iarba fir
In piciorul trecatorului.
Realitatea desfranata:
Un buzunar gol pentru care doar
Furtul ii confera existenta
Scop unic instinctual acceptat
De catre pielea de altar.

Dezinvolt
Afirm ca iubesc Fericirea
Nu ma multumesc cu Multumirea
Acea materie prima pentru capetele spane,
Folosita la troc de suflete-comune.

O plaja, un copac, o apa, un munte si o jivina
Un loc oglinda paradis,
Unde dreapta este dreapta
Si planul este plan
Si stanga la dreapta se inclina
Intr-o seceta nocturna.

Frumos, asta imi doresc!

Un loc unde unu e deja prea multi
De unde se poate visa la realitate
Unde adancul gand golas
Antrenat pentru frumos
Se balaceste fara zale la picior
In turcoazul proaspat asfaltat al unui ocean in plina noapte.

Numai copil de părinţi să nu fi. De unde-oi mai fi?

Repetabila povară

de Adrian Păunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti. Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga… Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.