Motto pentru ziua de azi

“Il n’y a rien de si sot que de montrer sa peine aux autres. ” (George Sand, La petite Fadette)

O feminista adevarata dna Sand. Demn model de urmat. O “fomee” puternică care are mare dreptate cand spune ca nu trebuie sa ne aratăm suferinţa. Să nu ne plângem pentru nimic pentru că e o prostie. Dacă te plângi nu rezolvi nimic. Mai bine cauţi o solutie în loc să pierzi timpul plângându-ţi de milă.

Zi de zi mă lovesc de victime. Până şi eu mă victimizez acum pentru că sunt o victimă agasată cotidian.

Ieri de dimineaţă mă întâlnesc in drumul spre muncă cu un vecin cu care doar mă salutam. De data asta, tânărul avea chef de vorbă şi nu numai atat, mai avea şi acelaşi drum cu mine. Păi da, nu e nimic rău în a avea un tovarăş de drum, ştiu. Dar trebuie să ştiţi că drumul meu spre muncă dimineata, “sigurea” printre străini, e ritualul meu. Un fel de tabiet zilnic în care îmi recit mantrele şi mă programez mental pentru cum o sa fiu azi. Cânt în gând şi imi pun un film despre cum o să fie vacanţa următoare la mare, sau despre cum o să mă răzbun eu pe nenorocit, tot felul de planuri aducătoare sau sugătoare de energie. Sau nu mă gândesc şi nu recit nimic, stau intr-o amorţeală de total blankness, moţaind cu caştile pe urechi. Heavy night, last night ?

E timpul meu singură şi mi se intâmplă sa ocolesc cunoscuţi în metrou cu care aş putea vorbi, doar pentru că nu am chef sa mă deranjez. Poftim educatie! (Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici aberaţiile şi dacă vă întâlniţi cu mine în metrou, să veniti la mine să mă trageţi de urechi.)

Revenons à nos moutons, adică la vecinu’ meu de la parter, Jiji, care m-a abordat cu o “bună dimineaţa” vioaie. Ce i-aş mai bate pe oamenii bine dispuşi de dimineaţă! Parcă se trezesc fericiţi şi dacă ţie ţi-e somn şi vrei să dormi cu ochii deschişi, vin ei şi-ţi scot ochii cu cheful lor dă viaţă.

Jiji m-a chilărit tot drumul cu remarce despre clasa politică, situaţia socială, cât de greu e să trăieşti în ziua de azi, că drumurile sunt infecte şi că de la anu’ electoral ni se trage totul (ha!), că shefu’ francez a lu’ frasu’ e un meschin care îşi chinuie angajaţii pe un salariu de nimic, că de-aia au facut şi aia grevă la Dacia, da’ vezi macar ei au castigat! na!…

Peroraţie de genul “eu centrez, eu dau cu capu’”. Ce poziţie să adopt în conversaţia asta sublimă de pensionar la coadă la poştă? Poziţia ghiocel (capul plecat de om abatut). Am aprobat toata inşiruirea de necazuri pentru că nu mă pot abţine să nu empatizez. Şi uite-aşa empatizând din politeţe am ajuns la birou direct obosită şi deprimată .

Să nu ne mai plângem, că la tăţi ni-i greu.

Ce mă enervează că mă enervez şi uite-aşa mă plâng pentru că vă plângeţi.

Zâmbiţi şi fiţi frumoşi! Viaţa e prea scurtă ca să o pierzi cautându-i defectele.