Nu e a mea, dar merita citita. Poetul este Cosmin Gabriel Iacob. Nu şi-a câştigat încă notorietatea dar promite. Am făcut mai multe pacte împreună dar cel mai important dintre ele s-a soldat cu postarea creaţiei sale poetice de un lirism transcedental pe acest blog de mare inspiratie şi valoare stilistica. Am zis.
Aşadar, iată poezia lui Cosmin, my best mental fuck-buddy.
Here it goes:
Nimic nu se compara cu vibratia unei membrane de hartie,
O caldura degajata intr-o camera alertata de intuneric
Si cochilia de lumina suplu manipulata de un tub catodic.
Sunet de chitara sau sunet de sintetic,
Mijlocul nu conteaza,
Doar cauza scufunda zarea
Purtata de ambitii prostesti
Ce se taie precum iarba fir
In piciorul trecatorului.
Realitatea desfranata:
Un buzunar gol pentru care doar
Furtul ii confera existenta
Scop unic instinctual acceptat
De catre pielea de altar.
Dezinvolt
Afirm ca iubesc Fericirea
Nu ma multumesc cu Multumirea
Acea materie prima pentru capetele spane,
Folosita la troc de suflete-comune.
O plaja, un copac, o apa, un munte si o jivina
Un loc oglinda paradis,
Unde dreapta este dreapta
Si planul este plan
Si stanga la dreapta se inclina
Intr-o seceta nocturna.
Frumos, asta imi doresc!
Un loc unde unu e deja prea multi
De unde se poate visa la realitate
Unde adancul gand golas
Antrenat pentru frumos
Se balaceste fara zale la picior
In turcoazul proaspat asfaltat al unui ocean in plina noapte.
Am avut un vis frumos. Mă ţineai în braţe, erai lipit de mine, pielea ta caldă mă învăluia într-o imbrăţişare sufocantă şi plină. Mă imbătai cu mirosul tău puternic. Senzaţia din mine m-a doborât într-o lentoare ameţitoare. Ai stat cu mine într-o îmbraţişare plenară, m-ai amorţit şi m-ai transpus. Am obosit ca să mă odihnesc în braţele tale grele şi dulci. Şi iar am ameţit.
Vreau să trăiesc într-un vis perpetuu şi să simt ca nu mi se intamplă nimic. Să zac şi să adorm aşa pentru totdeauna. Încerc să uit că trebuie să mă trezesc. Când deschid ochii şi ştiu că nu eşti, alunec în realitate ca să-mi cufund inima în gheaţă şi creierul în amorţeală.
Am visat doar ! Dar o sa vina iar seara când abia aştept să adorm. Să coboare iar visul în lumea mea şi să zbor în altă dimensiune. Să plutesc într-o imbrăţişare grea şi amnezică din care să nu mă trezeşti decât tu. Când o să fii, dacă o să fii, sper să fii. Dar ce bine că eşti. Să nu te dezlipeşti !
Cele mai frumoase îmbrăţişări sunt cele în care uiţi de tine. Nu mai exişti decât pentru a respira într-o stare în doi. Te confunzi când te cufunzi şi te întregeşti.
Pot să nu-mi doresc nimic de la tine decat să mă ţii în braţe. E cel mai frumos lucru pe care l-am simţit cu tine. Într-un top fără premiu şi numere de ordine, eşti nominalizat special “campion la îmbrăţişare”. Mi-ai oferit exact ce aşteptam. Linişte, protecţie, puţin amuzament şi în acelaşi timp, o încordare care îmi ciupeşte sinapsele a dorinţă.
Îmbrăţişările sunt marca unei relaţii. Ai stat puţin să analizezi cum te imbrăţişează cineva ? E incredibil cât de ofertantă e o atingere totală şi nu mă refer aici la cele în care nu avem haine pe noi.
Propun un experiment. Ia în braţe pe cineva. Analizează ce simţi. Cât de încordate îi sunt braţele. Cum şi le poziţionează în jurul tău. Cum ţine coatele, cum ţine palmele, se lasă cu toată greutatea pe tine, sau doar te atinge puţin cu umerii ? Îi simţi pieptul sau doar gâtul şi obrajii ? Ce te apasă cel mai tare din îmbrăţişare ?
Într-o umilă încercare de descriere a tipurilor de imbrăţişări experimentate până acum, spun că mi s-au parut foarte diferite şi mi-au revelat mult din persoana respectivă.
Cineva se sprijinea pe mine cu toată greutatea, îşi lăsa tot corpul pe mine, încât trebuia să mă înfig bine cu călcâiele în pământ ca să pot să-l susţin. Aşa a fost şi relaţia cu el. Eu eram sprijinul lui, toiagul lui, haina lui de vreme rea. Mă solicita şi mă apăsa până când oboseam. Când mi s-a terminat energia, m-am desprins şi m-am eliberat.
O altă imbrăţişare era ascuţită şi dură, simţeam coatele şi oasele mâinilor ca nişte cleşti. Parcă intram într-o cuşcă. E de inţeles pentru că era multa gelozie şi posesivitate la mijloc.
Ah, altă îmbrăţişare era substanţială la nivelul şoldurilor unde se emana o puternică presiune şi o caldură care îmi aducea sângele la punctul de fierbere. Recunosc acum că a fost cea mai « hot » experienţă fulger «ever». Uhm… A-hm!
Detalii prea personale? Cam.
Dar azi v-am luat şi pe voi in braţe. Pentru că am pastrat pentru sfârşit îmbrăţişarea mea preferată. GROUP HUG!
Vreau sa ma cert cu mine. Nu ma mai suport. Si nu mai vreau sa fiu eu. Nu stiu sa nu ma supar atunci cand nu trebuie sa ma supar. Nu sunt in stare sa nu fiu nervoasa. Nu ma pot abtine sa nu ma supar cu motiv. Pentru ca, da, am motiv dar ma supar. Ma supar cand ar trebui pur si simplu sa trec usor cu o gluma.
Sunt suparata ca nu am prieten. De ceva timp ma tot intreb de ce nu am. Am facut eu ceva gresit ? Pot sa fac ceva sa am ? Sa ma arunc in bratele urmatorului tip care se da la mine ?
Nu mai pot sa fac asta, acum sunt in stare sa judec corect si sa zic nu primului venit. Dar dupa ce primul venit dispare din peisaj, apare un al doilea ne-avenit. Si al treilea, si al patrulea, toti mi se par la fel.
Daca viitorul e la fel, ne intoarcem in trecut. Cu mintea si cu sufletul, daca mai poate duce saracu’ aceeasi arsura. E urat sa privesti inapoi, doare sa comemorezi niste intamplari care te-au ranit, si totusi le aduci in minte pentru ca stii ce urmeaza si stii ca esti acum in siguranta. Stii ca ar fi trebuit sa-ti treaca din moment ce te gandesti la ele dupa atata timp. Ce Dumnezeu ? doar a trecut atata timp, trebuie sa nu mai doara.
Din trecut nu gasesti decat aceleasi fiinte si aceleasi motive care te fac sa fugi, sa respingi. Nici macar first date-urile ratate nu mai au vreo sansa. Daca am zis nu atunci, acum as zice nu nu nu nu nu nu nu ! “nu mai vrea – a – a – a – a – au, nu !” vorba cantecului:
Nu, nu vreau sa ma mai gandesc la el, nu mi-a placut de la inceput, nu are rost sa ma mai vad cu el, nu ma intereseaza daca s-a schimbat sau nu, daca atunci a fost asa, acum nu poate fi decat sensibil diferit. Degeaba ma impingi catre el, catre o fantezie utopica, nu se va intampla. E un om care nu imi spune nimic care sa ma bucure. Ma ancoreaza prea tare in cotidian, mi se pare ca ma ingroapa impreuna cu el in realitate, nu se joaca, nu e proaspat, nu ma incarca.
Ce frumos ar fi sa fim impreuna, ca doi pensionari cu bani, la o cafenea in centru, vorbind despre legislatia comunitara si istoria Europei la un pahar de suc natural. Cat de delicios as zambi unei intorsaturi de fraza voit inteligenta, cat de mult m-ar incanta mimica lui radioasa starnita de emiterea unei pareri suficiente ? Nooot !!!
Stai sa-ti spun de ce ma chinui, de ce ma torturez singura cand stiu ca nu o sa mearga. Pentru ca vreau sa mearga si pentru ca imi asum vina nepotrivirii. Stiu, stiu, nu ma pot potrivi cu oricine, e firesc. Un om cu calitati evidente nu trebuie sa fie neaparat jumatatea mea. Jumatatea mea care se lasa atat de mult asteptata.
Poate nici nu exista, sau daca Dumnezeu a lasat-o pe pamant,incarnare barbateasca s-a prostit si s-a alterat atat de radical incat nu mai poate fi o jumatate intreaga. E o jumatate injumatatita, e o jumatate pe jumate in loc sa fie un om si jumatate cum mi-ar placea mie sa devina dupa ce ma cunoaste pe mine.
Vreau sa cunosc omul dintr-un om si jumatate, nu jumatatea jumatatii mele.
Nu sunt exigenta sau chitibusara, sa mor daca sunt ! Nu as putea sa fiu invinuita de asta. In schimb, ma tem ca barbatul meu, daca s-a nascut si daca a trait frumos ca sa ajunga sa ma cunoasca pe mine la apogeul lui uman, intre timp si-a dat calitatile care imi trebuiau mie pe defectele altcuiva.
Degeaba exista el acum si degeaba ajung sa-l cunosc, nu ma mai poate intregi. Ba din contra, mi-ar suge si mie din calitati, mi-ar lua din putere ca sa se completeze pe el. Ca sa devina o jumatate buna, in cautarea unei jumatati la fel de bune ca si el, in schimb eu o sa raman golita si sa nu mai fiu in stare sa caut.
Ar trebui sa ne inconjuram numai de oameni care ne imbogatesc. Nu mai suport oamenii care ma trag inapoi prin bezna carentei de idei. Furaciosii de idei care te blameaza si iti distrug intentia lansata din joaca in cazul in care indraznesti sa te aventurezi intr-o conversatie creativa.
Cat de nociva e interactiunea asta umana, te lovesti de oameni care iti darama o structura de gandire pe care tu o pretuiesti ca pe o floare care isi cauta mediul in care sa poata sa se desfaca frumos si sa ofere splendoare. Sau macar un glob de cristal sa o protejeze de gazul de la esapament care ii omoara fotosinteza.
“Il n’y a rien de si sot que de montrer sa peine aux autres. ” (George Sand, La petite Fadette)
O feminista adevarata dna Sand. Demn model de urmat. O “fomee” puternică care are mare dreptate cand spune ca nu trebuie sa ne aratăm suferinţa. Să nu ne plângem pentru nimic pentru că e o prostie. Dacă te plângi nu rezolvi nimic. Mai bine cauţi o solutie în loc să pierzi timpul plângându-ţi de milă.
Zi de zi mă lovesc de victime. Până şi eu mă victimizez acum pentru că sunt o victimă agasată cotidian.
Ieri de dimineaţă mă întâlnesc in drumul spre muncă cu un vecin cu care doar mă salutam. De data asta, tânărul avea chef de vorbă şi nu numai atat, mai avea şi acelaşi drum cu mine. Păi da, nu e nimic rău în a avea un tovarăş de drum, ştiu. Dar trebuie să ştiţi că drumul meu spre muncă dimineata, “sigurea” printre străini, e ritualul meu. Un fel de tabiet zilnic în care îmi recit mantrele şi mă programez mental pentru cum o sa fiu azi. Cânt în gând şi imi pun un film despre cum o să fie vacanţa următoare la mare, sau despre cum o să mă răzbun eu pe nenorocit, tot felul de planuri aducătoare sau sugătoare de energie. Sau nu mă gândesc şi nu recit nimic, stau intr-o amorţeală de total blankness, moţaind cu caştile pe urechi. Heavy night, last night ?
E timpul meu singură şi mi se intâmplă sa ocolesc cunoscuţi în metrou cu care aş putea vorbi, doar pentru că nu am chef sa mă deranjez. Poftim educatie! (Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici aberaţiile şi dacă vă întâlniţi cu mine în metrou, să veniti la mine să mă trageţi de urechi.)
Revenons à nos moutons, adică la vecinu’ meu de la parter, Jiji, care m-a abordat cu o “bună dimineaţa” vioaie. Ce i-aş mai bate pe oamenii bine dispuşi de dimineaţă! Parcă se trezesc fericiţi şi dacă ţie ţi-e somn şi vrei să dormi cu ochii deschişi, vin ei şi-ţi scot ochii cu cheful lor dă viaţă.
Jiji m-a chilărit tot drumul cu remarce despre clasa politică, situaţia socială, cât de greu e să trăieşti în ziua de azi, că drumurile sunt infecte şi că de la anu’ electoral ni se trage totul (ha!), că shefu’ francez a lu’ frasu’ e un meschin care îşi chinuie angajaţii pe un salariu de nimic, că de-aia au facut şi aia grevă la Dacia, da’ vezi macar ei au castigat! na!…
Peroraţie de genul “eu centrez, eu dau cu capu’”. Ce poziţie să adopt în conversaţia asta sublimă de pensionar la coadă la poştă? Poziţia ghiocel (capul plecat de om abatut). Am aprobat toata inşiruirea de necazuri pentru că nu mă pot abţine să nu empatizez. Şi uite-aşa empatizând din politeţe am ajuns la birou direct obosită şi deprimată .
Să nu ne mai plângem, că la tăţi ni-i greu.
Ce mă enervează că mă enervez şi uite-aşa mă plâng pentru că vă plângeţi.
Zâmbiţi şi fiţi frumoşi! Viaţa e prea scurtă ca să o pierzi cautându-i defectele.
“Să iubeşti înseamnă să suferi. Ca să eviţi suferinţa, ar trebui să nu iubeşti. Dar, a iubi este a suferi, a nu iubi este tot a suferi, a suferi este, simplu, a suferi. Să fii fericit înseamnă să iubeşti. În concluzie, ca să fii fericit trebuie să suferi, ori suferinţa te face nefericit. Aşadar, ca să fii fericit, trebuie să iubeşti, sau să iubeşti să suferi ori să suferi din prea multă fericire.”
Nobody stands in between me and my man, it’s me And Mr Jones
What kind of fuckery is this?
You made me miss the Slick Rick gig
You thought I didn’t love you when I did
Can’t believe you played me out like that
No you ain’t worth guest list
Plus one of all them girls you kiss
You can’t keep lying to yourself like this
Can’t believe you played yourself like this
Rulers one thing but come Brixton
Nobody stands in between me and my man
‘Cause it’s me and Mr Jones
What kind of fuckery are we?
Nowadays you don’t mean dick to me
I might let you make it up to me
Who’s playing Saturday?
What kind of fuckery are you?
Side from Sammy you’re my best black Jew
But I could swear that we were through
I still want to wonder ’bout the things you do
Mr Destiny 9 and 14
Nobody stands in between me and my man
‘Cause it’s Me and Mr Jones
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti. Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga… Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Pentru ca nu pot iubi decat ce e numai al lor. Au satisfactia de a poseda ceva in exclusivitate. Virgina lor e perfecta pentru ca e doar a lor.
Orice trasatura neplacuta de caracter poate fi trecuta cu vederea. Poate chiar « indreptata » cu o palma. Doar e a lui, poate sa faca ce vrea cu ea, nu ?
Femeia e ca un mar rotund. Straluceste frumos si ademenitor. Cu cat e mai sus de atins, cu atat trebuie sa fie mai bun. Asa zic toti. Dar daca nu trece nimeni pe langa el ? Daca nu il vede nimeni cat de rosu e si cat de mult ar putea sa incante si sa satisfaca? Atunci, fructul se face greu de tot pentru ca are prea mult nectar si indoaie creanga. Cel care trece, intinde mana mai usor. Daca ii e foame, e perfect. Daca ii e doar pofta, tot e bine. Si daca ramane doar cotorul din mine ?
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
